Aproape @ mal

Razele soarelui perforau îndrăzneţe lamele jaluzelelor plictisite de griul ce la colora de-atâta vreme. Afară părea să fie o zi frumoasă, dar nu era un lucru garantat. Înăuntru, aerul era călduţ, lumina - potrivită, atmosfera - liniştită şi nu se auzeau decât câteva voci la câteva birouri distanţă, acompaniate în fundal de murmurul radiatoarelor de pe plăcile de bază. Şi deşi era o zi plină, cadrul era relaxat.

Stând nevinovat la biroul lui, Gogu Kaizer presta de zor despre muncă, sorbind din când în când dintr-o sticlă de Cico. Nu după mult timp, sticla de Cico a cedat şi i-a zis suav lui Gogu Kaizer: "Sunt goală. Ce-ai de gând să faci în privinţa asta?". Aşa că Gogu Kaizer a făcut ceva în privinţa asta (dap, exact la ce vă gândiţi): a luat altă sticlă de Cico. După câteva minute totul a revenit la normal - Gogu Kaizer prestând despre muncă, sorbind din când în când dintr-o sticlă de Cico.

Secundele treceau, Gogu Kaizer presta, sticla de Cico se golea. Gogu Kaizer simţea treptat cum situaţia începe să-l preseze, dar concentrat la ceea ce presta şi dornic să vadă rezultatele chestiilor pe care le tot adăuga în joc, Gogu Kaizer tot amâna momentul în care urma să scape de sub jugul presiunii.

Minutele treceau, Gogu Kaizer presta, sticla de Cico zăcea în coşul de gunoi. Cum era de aşteptat, situaţia a atins punctul critic în care Gogu Kaizer nu mai putea pretinde încă o amânare. Blând, calm şi nonşalant, Gogu Kaizer a decis că e timpul să rezolve minorul inconvenient. S-a ridicat de la birou şi a pornit către culoarul ce ducea spre acel loc în care toate presiunile dispar. Dar deşi a pornit blând, calm şi nonşalant, pe drum situaţia s-a agravat şi a început să devină sălbatic, agitat şi vajnic.

Însă viaţa îi pregătise o surpriză Kaizer Gogului: în capătul coridorului se afla, fără îndoială, o uşă care până în acea zi nu exista. Iar aceea nu era orice fel de uşă, prieteni. Nu era o uşă obişnuită, pe care o deschizi atunci când apeşi pe clanţă şi pe care poţi să o laşi deschisă dacă vrei. Nu, nu! Era - nici mai mult, nici mai puţin - o uşă legată de sistemul de pontaj. Da, da, aţi citit bine. Era o uşă pe care poţi să o deschizi numai dacă ai cardul de acces la tine. Şi, desigur, Gogu Kaizer nu avea cardul de acces la tine. Tot ce putea să facă în acel moment era să fie stupefiat. Băiat cumsecade cum e, asta făcea - belea ochii la uşă stupefiat. Foarte stupefiat, peste fire de stupefiat. Pentru el, ăsta era un moment în care tocmai făcuse o împărţire la zero. Nu putea accepta că între el şi oaza de libertate se afla o coliziune, parcă pusă aiurea de un grafician 3D neatent.

Orele treceau, Gogu Kaizer privea înmărmurit uşa care până atunci nu era acolo, cardul de acces zăcea pe birou. Însă fără să ştie cum, Gogu Kaizer a ieşit din transă. Fără să mai piardă secunde preţioase, porni girofarul şi se teleportă lângă birou, unde îl aştepta degajat cardul de acces.

În final, totul s-a terminat cu bine, graţie - probabil - unui înger păzitor. A fost, însă, o situaţie la limită pe care Gogu Kaizer preferă să n-o mai repete. Şi-a promis că din acel moment va purta cardul de acces pretutindeni. Însă viaţa e imprevizibilă şi sigur are alte uşi pregătite. Iar cheia pentru acele uşi, prieteni, - şi lecţia pe care a învăţat-o Gogu Kaizer azi - este să nu amâni niciodată un pipilică. Pentru că altfel se pot întâmpla chestii horror, naşpa sau jenante.

25!

Adică Gogu Kaizer a făcut nivel, maică, şi şi-a pus câte un +1 la toate skill-urile.

PS: XBox, frate! :D

Moga vs. Terminator

i lol'd

CollegeHumor

Machinarium, frate!

Zic, în caz că nu ştiaţi, Gogu Kaizer, de felul lui, când e mega entuziasmat despre ceva, bălmăjeşte despre acel ceva până la epuizare sau până când persoanele pe care le stresează îi dau Ctrl-Alt-Jetdeaici [vorba lu' Viorel, lol]. Asta înseamnă că din când în când bolboroseşte pe-aici chestii care nu vă pasionează sau ceva de genul, dar fără să-i pese.

În episodul de azi, Gogu Kaizer vă stresează cu Machinarium (joc care ar trebui luat în colimator la o şedinţă oarecare de design *lol*). Dacă citiţi GMZzz, v-aţi mai întâlnit cu joculeţul ăsta. Dacă nu citiţi GMZzz, sunteţi peste firea omenească de degeaba. Dar ca să nu îşi ia Gogu Kaizer nişte Ctrl-Alt-Jet, na despre un link către un review cumsecade, un link către o mini-discuţie cu Jakub Dvorský [omul care e de vină pentru existenţa acestui joc] şi na despre un trailer al jocului:

Chestie la care îţi dai cu părerea de parcă ar conta

Online Surveys & Market Research

anim'est 2009 - Competiţia scurt-metrajelor româneşti

Aseară, la Cinema Patria, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Animat, a avut loc competiţia scurt-metrajelor româneşti. Marţi seara a fost una din competiţiile scurt-metrajelor străine.

Comparând filmuleţele românilor cu cele ale străinilor, nu pot să zic decât că românii sunt nişte genii neînţelese. Majoritatea filmuleţelor de aseară au fost atât de infecte (din toate punctele de vedere), încât la un moment dat îmi doream foarte tare să-mi scot ficatul, să-l fac pateu şi să râgâi după ce-l mănânc. Nicio limbă de pe planeta asta nu are suficiente cuvinte prin care să pot descrie imbecilităţile pe care le-am văzut aseară. Aş prefera oricând să-mi scot intestinele şi să mă spânzur cu ele decât să mă mai uit încă o dată la chestiile alea. Manele? Mulţumesc frumos, cumpăr 10 bucăţi. Guţă? Cel mai talentat om de pe planetă! 800 de injecţii cu moldamin în fix acelaşi loc? Dar vă rog! Tortură medievală? Puah, un mizilic. Marius Moga? Un compozitor original şi sensibil, fără îndoială. Hai să nu exagerăm, totuşi. Orice, numai scurt-metraje animate româneşti.

Românii vor să impresioneze prin nonfigurativ, iar eu declar oficial că sunt incapabil să ridic la rang de artă abstractizările vomitive prin care autorii acelor filmuleţe îşi exprimă ideile, sentimentele şi mesajele subtile. Declar, desigur, şi că sunt idiot şi că nu am înţeles nimic din filmuleţele alea. M-au depăşit, frate. Şi pentru că m-au depăşit, asta e reacţia pe care o am şi asta e părerea mea. Dacă autorii au vrut să mă facă să simt asta, atunci respectele mele - au reuşit. De felul meu, belesc ochii tâmp la televizor, în timp ce-mi curge o bală din gură, când mă uit la Tom & Jerry. Dacă au vrut să-mi demonstreze că ei se pot exprima la un nivel la care eu nu pot ajunge niciodată - respectele mele din nou, au reuşit. De felul meu, mă scobesc nonşalant în nas când ascult Andre. Dacă au vrut să fiu conştient că nu mă număr printre cei ce pot percepe dimensiunea în care se desfăşoară ei - brava lor, au reuşit şi asta. De felul meu, apogeul unei zile din viaţa mea e când vine metroul la fix.

Tehnică, imagine, sunet, idee, poveste, concept - autorii români au micţionat cu drag pe semnificaţia acestor cuvinte şi le-au dat ei una nouă. Au fost câteva filmuleţe simpatice, da, dar au fost umbrite fără probleme de acele imbecilităţi. Un aurolac zăcând în propria-i urină este o imagine de 1000 de ori mai frumoasă decât majoritatea filmuleţelor ce-au rulat aseară la Patria. Şi totodată simbolică şi abstractă, desigur. Nu o să pot să înţeleg de ce străinilor le-a fost atât de uşor să vină cu ceva digerabil (au avut şi ei partea lor de abstractizări, dar erau excelent realizate, frate), în timp ce românii şi-au scos lucrările de diplomă la înaintare.

Ok, hai că deja m-am desfăşurat prea mult. Pe scurt, competiţia scurt-metrajelor româneşti a fost o vomă.

PS: Nu mă interesează dacă se simte cineva lezat de ce-am scris mai sus (bine, n-o să citească nimeni, dar zic). Asta mi-e părerea şi n-o să-mi cer scuze pentru ea.

IAMX @ Fratelli Studios

Da, frate. Nu vreau să zic nimic special; vreau doar să marchez ziua asta pe blog. Da, vreau eu, de felul meu, în caz că mi se fâlfâie la un moment dat în viitor, să mă plimb pe blog şi să-mi aduc aminte că în seara asta am fost să văd şi să ascult IAMX şi că a rulat mai mult decât uber fin, fiind o experienţă pe care aş repeta-o oricând.

Viorel zicea că exagerez când tot repetam la fiecare 5 minute că e prima dată când văd nişte oameni meseriaşi la mai puţin de 10 metri de mine, oameni pe care i-am văzut până atunci numai pe youtube (nu daţi click, pentru că nu o să vă placă). Dar, frate, nu mi se întâmplă foarte des. De-acum înainte o să-i văd tot pe youtube, dar o să am un rânjet tâmp pe meclă. O să-mi aduc aminte cât am cântat cu ei, cât am urlat, cât am sărit, cât am aplaudat şi cât de mare avea capul individul din faţa mea. Şi o să am un rânjet tâmp pe meclă.

Editare târzie: Nu că v-ar pasiona pe voi, dar o să strâng nişte linkuri aici cu despre cum a fost.

• Thrystan (nişte video) + partea a doua
  
• sofresh (nişte foto)
• One Day
• Luna Amară
• Liviu