Aproape @ mal

Razele soarelui perforau îndrăzneţe lamele jaluzelelor plictisite de griul ce la colora de-atâta vreme. Afară părea să fie o zi frumoasă, dar nu era un lucru garantat. Înăuntru, aerul era călduţ, lumina - potrivită, atmosfera - liniştită şi nu se auzeau decât câteva voci la câteva birouri distanţă, acompaniate în fundal de murmurul radiatoarelor de pe plăcile de bază. Şi deşi era o zi plină, cadrul era relaxat.

Stând nevinovat la biroul lui, Gogu Kaizer presta de zor despre muncă, sorbind din când în când dintr-o sticlă de Cico. Nu după mult timp, sticla de Cico a cedat şi i-a zis suav lui Gogu Kaizer: "Sunt goală. Ce-ai de gând să faci în privinţa asta?". Aşa că Gogu Kaizer a făcut ceva în privinţa asta (dap, exact la ce vă gândiţi): a luat altă sticlă de Cico. După câteva minute totul a revenit la normal - Gogu Kaizer prestând despre muncă, sorbind din când în când dintr-o sticlă de Cico.

Secundele treceau, Gogu Kaizer presta, sticla de Cico se golea. Gogu Kaizer simţea treptat cum situaţia începe să-l preseze, dar concentrat la ceea ce presta şi dornic să vadă rezultatele chestiilor pe care le tot adăuga în joc, Gogu Kaizer tot amâna momentul în care urma să scape de sub jugul presiunii.

Minutele treceau, Gogu Kaizer presta, sticla de Cico zăcea în coşul de gunoi. Cum era de aşteptat, situaţia a atins punctul critic în care Gogu Kaizer nu mai putea pretinde încă o amânare. Blând, calm şi nonşalant, Gogu Kaizer a decis că e timpul să rezolve minorul inconvenient. S-a ridicat de la birou şi a pornit către culoarul ce ducea spre acel loc în care toate presiunile dispar. Dar deşi a pornit blând, calm şi nonşalant, pe drum situaţia s-a agravat şi a început să devină sălbatic, agitat şi vajnic.

Însă viaţa îi pregătise o surpriză Kaizer Gogului: în capătul coridorului se afla, fără îndoială, o uşă care până în acea zi nu exista. Iar aceea nu era orice fel de uşă, prieteni. Nu era o uşă obişnuită, pe care o deschizi atunci când apeşi pe clanţă şi pe care poţi să o laşi deschisă dacă vrei. Nu, nu! Era - nici mai mult, nici mai puţin - o uşă legată de sistemul de pontaj. Da, da, aţi citit bine. Era o uşă pe care poţi să o deschizi numai dacă ai cardul de acces la tine. Şi, desigur, Gogu Kaizer nu avea cardul de acces la tine. Tot ce putea să facă în acel moment era să fie stupefiat. Băiat cumsecade cum e, asta făcea - belea ochii la uşă stupefiat. Foarte stupefiat, peste fire de stupefiat. Pentru el, ăsta era un moment în care tocmai făcuse o împărţire la zero. Nu putea accepta că între el şi oaza de libertate se afla o coliziune, parcă pusă aiurea de un grafician 3D neatent.

Orele treceau, Gogu Kaizer privea înmărmurit uşa care până atunci nu era acolo, cardul de acces zăcea pe birou. Însă fără să ştie cum, Gogu Kaizer a ieşit din transă. Fără să mai piardă secunde preţioase, porni girofarul şi se teleportă lângă birou, unde îl aştepta degajat cardul de acces.

În final, totul s-a terminat cu bine, graţie - probabil - unui înger păzitor. A fost, însă, o situaţie la limită pe care Gogu Kaizer preferă să n-o mai repete. Şi-a promis că din acel moment va purta cardul de acces pretutindeni. Însă viaţa e imprevizibilă şi sigur are alte uşi pregătite. Iar cheia pentru acele uşi, prieteni, - şi lecţia pe care a învăţat-o Gogu Kaizer azi - este să nu amâni niciodată un pipilică. Pentru că altfel se pot întâmpla chestii horror, naşpa sau jenante.